Probleme cu antrenamentul la oliță, constipație, enurezis și politicile grădinițelor.

Urologul pediatru Dr. Steven Hodges se alătură lui Janet Lansbury pentru a răspunde celor mai frecvente întrebări pe care le au părinții despre problemele copiilor cu urinarea și defecarea. Ei discută motivele fizice și psihologice pentru care apar provocările, la ce ar trebui să aibă grijă părinții și pașii practici pentru tratarea problemele, cât și pentru a le preveni apariția.

​

Bună, aceasta este Janet Lansbury. Astăzi, îi urez bun venit medicului urolog pediatru Steve Hodges. El este medic, este profesor asociat de urologie pediatrică la Wake Forest University School of Medicine și multe dintre problemele comune despre care întreabă părinții, le voi întreba astăzi: antrenamentul la oliță, problemele de constipație, accidentele de enurezis, refuzul de a folosi olița, cerințele preșcolare și multe altele. Site-ul său este bedwettingandaccidents.com. Este o resursă de neprețuit pentru părinți, profesioniști medicali, terapeuți și profesori. Materialele lor originale respectă sentimentele și inteligența copiilor și se bazează pe cercetări științifice riguroase. Aștept cu nerăbdare să aud de la Dr. Hodges despre toate aceste probleme importante.

​

Janet Lansbury: Bună, Dr. Hodges. Vă mulțumesc foarte mult că sunteți aici.

​

Steve Hodges: Mulțumesc că m-ai primit. Multumesc de un milion de ori.

​

Janet Lansbury: Ei bine, știu că ai o zi foarte încărcată, așa că apreciez foarte mult timpul tău. Și am, desigur, o grămadă de întrebări pe care mi-ar plăcea să vi le pun, deoarece subiectele în care aveți experiență sunt de mare îngrijorare pentru mulți dintre părinții cu care lucrez. Sunt atât de multe întrebări frecvente pe care aș dori să încercăm să le acoperim, dar m-am gândit că aș vrea să încep cu tine spunându-ne puțin despre perspectiva ta foarte unică asupra intestinului și a vezicii urinare și a problemelor „legate de oliță” și cum ai ajuns la ele..

​

Steve Hodges: Da. Deci aceasta este o poveste interesantă. Aș putea vorbi despre asta mult timp, dar voi încerca să o pun într-un scurt rezumat. Devreme, când m-am antrenat, am învățat învățăturile tradiționale referitoare la ceea ce numim eliminarea disfuncțională sau disfuncția intestinului și a vezicii urinare, adică copiii sunt constipați, au o disfuncție la nivelul podelei pelvine și care provoacă accidente.

​

Tratamentul pe care îl recomandă în mod obișnuit, terapia cu "cărți de bucate" este niște Miralax pentru a-i face să caca zilnic. Poate pipi la un program la fiecare două ore. Poate unele medicamente pentru relaxarea vezicii urinare. Pilonul a fost terapia fizică a podelei pelvine, care îi învață să-și relaxeze sfincterul pentru a-și putea goli mai eficient vezica și intestinele.

 

Există un fel de teorie concurentă despre implicarea creierului. Așa că oamenii încearcă câteva medicamente pentru creier, dar teoria dominantă a fost cea pe care am descris-o prima dată. În clinica mea, am ajuns să văd pe cont propriu mulți dintre acești pacienți. În timp ce în cele mai multe clinici de urologie, aceștia sunt văzuți de medici care prelungesc (furnizor de asistență medicală non-medical care vede pacienții în numele sau în colaborare cu un medic principal) și nu au la fel de multă urmărire. Dar, din moment ce le vedeam în mod regulat, spuneam că, chiar și în ciuda terapiei cu cartea de bucate, vedeam rezultate foarte slabe și îmbunătățiri.

 

Apoi s-au întâmplat câteva lucruri dintr-o dată care au fost destul de neprevăzute. Una este că am avut un copil care a ajuns să aibă nevoie de o intervenție chirurgicală pentru refluxul renal, care este legat de disfuncția intestinală și de accidente într-un fel de sens giratoriu. Când am făcut operația de reflux, am observat că era cu adevărat, foarte, foarte plin de caca, așa că operația a fost dificilă, deoarece vezica urinară a fost mutată din locația sa normală din cauza materiilor fecale.

Așa că am spus: Uau, asta e rău. Și părinții erau în mod legitim îngrijorați.

Cu părinții, am avut încredere în ei. Așa că după aceea am spus: „Era cu adevărat plină de caca. A făcut caca?” Și ei spun: „Oh, a făcut caca grozav, e pe Miralax”. Am fost de genul: Uau, există o deconectare aici.

​

Așa că săptămâna viitoare, întâmplător, m-am dus la Spitalul de Copii din Cincinnati pentru a participa la un program de management al intestinului pentru cursul lor de malformații anorectale. Și la acel curs, ei tind să se ocupe de o mulțime de probleme intestinale care sunt înnăscute. Copiii se nasc cu anus anormal și afectează vezica urinară și așa mai departe. Ei fac o mulțime de radiografii pentru acești copii pentru a se asigura că au eliminat.

Care sunt sansele? Asta e super. Mă duc acasă și voi face radiografii tuturor pentru că știu că, întrebându-i, primesc un răspuns greșit pentru că l-am văzut pe acel copil săptămâna trecută.

​

M-am dus acasă săptămâna viitoare, am început să fac ecografii pentru toată lumea, iar restul este istorie. Am găsit toate aceste materii fecale la copii în copii cu ajutorul radiografii.lor. Le-ai întreba părinți: „Face caca în mod normal?” iar ei spun: „Face caca bine. Tot ce are sunt problemele cu vezicii urinară.”

Am trata partea cu caca și problema s-ar îmbunătăți mult mai repede. Și asta a început întregul program.

​

Janet Lansbury: Și prin probleme ale vezicii urinare, vrei să spui accidente sau enurezis?

​

Steve Hodges: Numește-le. Făcutul pe ei în timpul zilei, enurezisul, infecțiile urinare, uneori frecvența urinară (urinarea anormal de frecventă (de exemplu, o dată la fiecare oră sau două) se numește frecvență urinară), disuria, orice fel de disfuncție a vezicii urinare la un copil, aproape orice fel poate fi atribuită disfuncției intestinale. Partea interesantă este că atunci când am adunat aceste date pentru prima dată, am fost de genul: o să scriu asta. O să câștig un premiu Nobel cu el.

​

Rezidentul meu a extras toate datele. Acest lucru fusese deja descris în anii ’80 de Dr. Sean O’Regan. Și-a vindecat propriul fiu de enurezis. Apoi a spus: „De aceea se întâmplă asta...”. Ce a făcut Dr. O’Regan?! Fiul său uda patul și el era nefrolog. Nu a așteptat ca cineva să-i "repare" fiul. Fiul său avea doar patru ani, majoritatea medicilor nu l-ar trata pentru enurezis în zilele noastre.

​

S-a dus la biblioteca de la Universitatea din Montreal și Universitatea McGill, a făcut toate cercetările pe cont propriu, a descoperit că o mulțime de lucrări care descriu disfuncția intestinului și a vezicii urinare erau corelate. I-a făcut fiului său un test de manometrie anorectală, care este un test foarte avansat. A pus un tub în fundul fiului său, ceea ce sună ciudat, dar a umflat un balon pentru a afla când exact fiul său va simți balonul. Și a descoperit că fiul său a simțit balonul la 150 CC sau aproape de trei ori peste volumul normal.

Așa că a aflat foarte întâmplător că fiul său avea un rect dilatator. Apoi a tratat asta și fiul a încetat să ude patul într-o lună. Apoi și-a publicat rezultatele, a avut o mulțime de date. Și din nou, cumva, asta a fost oarecum pierdut în istorie și nu sunt foarte sigur de ce.

​

Janet Lansbury: Wow. Deci, pe lângă faptul că ați aflat informați cu privire la prevalența constipației și a blocajelor și cum afectează toate aceste probleme comune, cum v-au determinat toate aceste informații să îi sfătuiți pe părinți cu privire la antrenamentul la toaletă? Și care sunt capcanele în care ar putea cădea părinții care creează aceste probleme?

​

Steve Hodges: Da. La început am fost cu adevărat dogmatic. Am spus: Ei bine, copiii își țin caca înăuntru. Nu? Așa că copiii mai mici, care s-au antrenat foarte devreme, au avut tendința să rețină mai mult pentru că erau mai puțin maturi, mai puțin conștienți. Și pentru ei... ai putea învăța un copil foarte mic să se țină, să nu facă pe el, să iasă din scutece. Dar atunci nu le-ai putea transmite importanța de a merge la baie atunci când au nevoie. Deci, invariabil, dacă vedeam copii foarte mici care erau antrenați, fie că ar fi 12 luni, 18 luni, prin definiție, dacă se puteau antrena atât de devreme, însemna că erau foarte buni să-și folosească sfincterul pentru a-și ține pipi și caca.

Așa că apoi ar avea tendința să exagereze, să-și țină prea mult pipi și caca și să prezinte câțiva ani mai târziu accidente. Așa că am devenit destul de dogmatic spunând: „Ascultă, cu cât îi poți antrena mai târziu, cu atât mai bine. Asigurați-vă că fac caca bine. Asigurați-vă că nu dezvoltă aceste comportamente de reținere”, pentru că aceasta este rădăcina tuturor relelor. Deci, practic, nu vedeam copii cu accidente înainte de a fi antrenați la oliță, dar cu cât s-au antrenat mai târziu, cu atât mai puține accidente avem.

​

Nu aș vedea copii cu infecții urinare până nu erau antrenați la oliță, de multe ori. Așa că știam că antrenamentul la olita a fost în mod inerent rău, într-atâr de mult încât copiii nu au maturitatea de a ști când să meargă la baie și părinții nu au tendința să-i privească (urmărească). Odată ce sunt antrenați, își cam iau ochii de la "minge".

​

M-am mai înmuiat puțin pentru că am aflat că majoritatea lucrurilor sunt genetice.

 

Cred că fiecare copil, într-o oarecare măsură, reține bolul fecal. Am văzut radiografii destul de proaste peste tot. Dar dacă nu aveți genetica pentru ca aceasta să ducă la răspunsuri ale vezicii urinare, și există un răspuns variabil între dilatarea rectală și funcția vezicii urinare, care a fost descrisă în literatură, atunci nu aveți probleme.

​

Așa că îmi place ca copiii să se antreneze târziu – mai târziu, ca după trei ani. Îmi place când fac caca foarte regulat înainte de antrenament, dar nu sunt atât de dur cu oamenii dacă nu au antecedente de enurezis sau infecții urinare în familie.

​

Janet Lansbury: Corect. Și subscrieți la ideea că copiii ar trebui să-și conducă antrenamentul la oliță, că copiii ar trebui să fie cei care îi anunță părinților că sunt gata, un fel de metodă de urmărire a copilului, mai degrabă decât părintele care face un antrenament de trei zile la oliță sau una dintre aceste metode de antrenament la oliță? 

​

Steve Hodges: Da, desigur. Sunt cu siguranță un fan al abord[rii orientate către copii în loc de a fi orientată către părinți, dar cu o avertizare. Am descoperit că cei cu vârsta de trei ani, și mai mici, tind să fie puțin prea tineri în ceea ce privește maturitatea pentru majoritatea copiilor, în general. Vârsta de patru ani tinde să fie puțin prea mare pentru că sunt la grădiniță și ar trebui să știe până atunci. Sincer, dacă nu poți antrena la olițî un copil la patru ani, atunci poate că are o problemă care face imposibilă tranziția și ar fi bine să-l evaluezi. Dar undeva între trei ani și jumătate și patru, cei mai mulți copii au capacitatea fizică și capacitatea mentală. Așa că ceu red că este bine să-l introduc ușor în acel moment. Nu cred că trebuie să forțezi problema.

Cei mai mulți dintre ei... Acesta este singurul caz de presiune pozitivă a colegilor ,atunci când alți copii o fac și, vor să o facă și ei.

​

Singura avertisment pentru antrenamentul târziu, și am observat asta foarte mult, este că a face pipi în oliță este foarte ușor pentru acești copii. Ei controlează bine acest proces. Dar să facă și caca în oliță, cu cât se obișnuiesc mai mult să facă asta în scutece, cu atât este mai greu de făcut pe oliță/toaletă. Așa că este nevoie de puțin ajutor pentru a-l ghida prin asta, pentru că unii copii, pe cât de comună este constipația pe cât de frecvente sunt problemele de toaletă la copii, întârzie să facă și caca la oliță și cer un scutec pentru a face caca. Este mai comod așa, decât să facă la oliță/toaletă.

Vechile obiceiuri sunt greu de spart uneori și trebuie să lucrezi puțin la asta. De obicei, copiii nu fac caca intenționat pe toaletă/la oliță la fel de ușor ca atunci când fac pipi.

​

Janet Lansbury: Și crezi că asta este doar o chestiune de obicei sau crezi că copilul are sentimentul că este că este grăbit sau împins emoțional și nu este deloc pregătit să facă acel pas. Un copil care simte că părintele încearcă să-l îndemne prea devreme? Ai în vedere vreodată aceste aspecte?

​

Steve Hodges: Da, cred că caca este doar un lucru greu de făcut pentru oameni. E foarte interesant. Fiecare copil pe care-l știu a avut un episod în care nu s-a simțit bine să fac caca și nu a știut cu adevărat ce să facă din asta. Este incomod... Ei învață ușor că poți să-l ții și acest tip de dorință dispare. Este atât de comun. Și apoi, din moment ce mintea lor este atât de mult implicată atunci când este o situație atât de stresantă, cred că un fel de ascunderea comportamentului, iar cand ai un scutec pentru a o face, este pur și simplu pare mai sigur decât a sta pe o toaletă, puțin mai ușor.

​

Janet Lansbury: Și de cine se ascund? Se ascund de părinte, așa este? Sau se ascund pentru a nu fi judecați?

​

Steve Hodges: Da. Este... Ascunderea când trebuie să facă caca este atât de interesantă. Le spun părinților că dacă aveți un copil care ascunde caca, chiar dacă fac caca, se gândesc prea mult la asta. Ştii ce vreau să spun? De parcă s-ar întâmpla ceva prea mult.

​

Janet Lansbury: Presiune.

​

Steve Hodges: Da. Un cal sau un câine pur și simplu fac caca. Nu le este frică. Deci, dacă îi poți menține relaxați și pot să se joace, să facă pauză, să facă caca și apoi să continue să joace, știi că ești într-o zonă bună. Dacă se ascund în colț, cum ar fi fața roșie și așa mai departe, atunci ai câteva probleme.

​

Janet Lansbury: Dar din perspectiva ta, s-ar putea, de asemenea, să existe probleme de constipație în acel moment care nu sunt diagnosticate sau observate?

​

Steve Hodges: Desigur. Iar ascunderea pentru a face caca este cu siguranță corelată cu constipația și numeroase studii. Este cu siguranță o relație unu-la-unu.

​

Janet Lansbury: Hmm. Și ce zici când poate copilul a fost instruit la toaletă (antrenat) sau e în proces, părinții încearcă să înainteze procesul și copilul spune că refuză?

​

Steve Hodges: Cele mai multe exemple pe care le-am avut... Bine. Am avut refuzul de a face caca și există un tratament pentru asta, pot să vă spun despre asta. Nu am avut niciun fel de refuz pentru a face pipi pentru că cei mai mulți dintre ei vor să se simtă mari sau orice altceva și să simtă că o fac. Copiii care au o vârstă înaintată și nu pot face caca la toaletă au de obicei accidente necontrolate ale vezicii urinare, care se datorează constipației. Deci ai rezolva asta. 

Cred că dacă "intestinele sunt la punct" și ai rezolvat constipația, atunci vor putea să facă pipi în olita. La un moment dat, pur și simplu vor începe să o facă, iar din experiența mea a fost destul de ușor să obțin asta. Dar dacă refuză să facă caca pe o toaletă, trebuie să-i cam ușurezi (ajuți) cu asta. Există un protocol bun pe care l-am folosit foarte mult din cartea The Ins and Outs of Poop, în care copiii refuză să facă caca la oliță, dar vor face caca într-un scutec și migrați încet de la caca în scutec oriunde la caca în scutec în baie și apoi la toaletă.

​

Janet Lansbury: Foarte interesant, da. Fascinant de fapt.

Deci, aveți și câteva sfaturi despre grădiniță și ce ar trebui să facă părinții. O întrebare obișnuită pe care o primesc, pentru că susțin o abordare condusă de copii și ei spun: „Ei bine, este ușor să spui, dar copilul meu va merge la școală...” Și acum grădinițe, unele dintre ele. încep de la doi ani și jumătate sau doi ani și trebuie să fie deja dezvățați de scutece copiii. Părintele se simte foarte presat, și îi înțeleg, ca acest lucru să se întâmple cu copilul lor, ceea ce, desigur, poate cauza probleme care să întârzie și mai mult. Dar ce le putem spune acestor părinți? Cum putem ajuta părinții care se simt presați?

​

Steve Hodges: Da. Cred că există o lipsă generalizată de înțelegere a importanței obiceiurilor bune de a face toaletă/oliță la copii și a modului în care este implicat antrenamentul la oliță, și ținerea și de ce au loc accidentele. Aceasta este o discuție care se răspândește de la grădiniță la școala elementară obișnuită, poate chiar școala gimnazială și liceul. Dar pentru întrebarea preșcolară, aș spune că dacă copilul tău nu este pregătit și tu nu ești pregătit, atunci nu aș face-o. Adică, sunt bucuros să scriu o notă pentru oricine spunând că nu se poate antrena la oliță, deoarece a fost corelat cu rezultate negative asupra sănătății, dacă nu sunt pregătiți. Ei pot obține mai multe infecții urinare. Pot avea accidente. Discutați cu oricare dintre persoanele cu care am vorbit care au avut accidente de ani de zile și cu siguranță ar fi întârziat antrenamentul dacă ar fi putut duce la obiceiuri mai sănătoase.

Pur și simplu nu cred că oamenii care conduc grădinița, de exemplu, sau școlile unde poate accesul la toaletă este limitat, sau chiar părinții unui copil care are accidente cu caca sau enurezis la pat, înțeleg că există un motiv medical real pentru asta. Și din această cauză, copiii sunt adesea pedepsiți sau rușiniți, și este o problemă foarte mare și o văd tot timpul. Am încercat să aduc un pic de lumină ... Nu pentru a sări subiecte, ci în problema abuzului asupra copiilor cu incontinență, pentru că este una care mă enervează cel mai mult în ceea ce privește copiii care udă patul și părinții îi pedepsesc pentru că sunt prea leneși sau așa ceva. Și așa se leagă totul, nu? Iată o modalitate bună de a gândi. Dr. Regan mi-a spus asta: Nu forțezi un copil să meargă, nu? Nu forțezi un copil să se târască. Nu forțezi un copil să doarmă. Îi pui în mediul potrivit și când sunt gata, o fac. Și antrenamentul la toaletă este același lucru. Dacă forțezi aceste lucruri, poți avea rezultate negative. Când ai accidente, nu ar trebui să dai vina pe copil. Ar trebui să spui, de ce are accidente? Există vreo cauză? Și remediezi cauza. Ca societate, dacă am putea obține mai multă conștientizare despre asta, cred că le-am face copiilor un serviciu important.

 

Janet Lansbury: Da. Așa că educând acești directori de grădinițe și făcându-i să știe că acesta nu este un sacrificiu în regulă pe care ar trebui să-l facem pentru ca copilul nostru să fie în programul lor (instituție). După cum ați spus, ar putea fi ani din sănătatea lor, pe lângă problemele psihologice pe care copiii le simt atunci când nu reușesc să facă ceva ce pare cu adevărat important pentru părinții lor. Și simt că îi dezamăgesc pe toți deși nu sunt încă în stare să facă asta. 

Deci, când scrieți scrisorile, ce se întâmplă cu majoritatea școlilor? Deoarece școlile cu care am colaborat eu tind să aibă de fapt o atitudine mai deschisă decât vor spune în literatura lor. Ei vor spune „aceasta este abordarea noastră și acestea sunt politicile noastre”. Dar majoritatea, mă refer la cei buni, au o abordare mai flexibilă. Pentru că celălalt lucru care s-ar putea întâmpla este să ne instruim copilul. Ei pleacă, iar acum se țin tot timpul cât sunt la preșcolar, pentru că acesta este un alt lucru pentru copilul nostru să poată merge într-o toaletă diferită sau într-o toaletă publică sau într-un cadru școlar. E chiar mai greu decât să mergi acasă la olita. S-ar putea crea atât de multe probleme. Chiar dacă „am reușit" să ne pregătim copilul să meargă la grădiniță.

​

Steve Hodges: Ai perfectă dreptate. S-ar putea ca toaleta din baie să arate amuzant sau să sune amuzant sau să curgă prea tare sau ca acea camer[ să fie prea întunecată. Orice lucru mic de genul ăsta poate descuraja un copil, iar apoi sunt pusi într-un mediu în care nu vor să folosească baia toată ziua, iar apoi provoacă ani de necazuri mai târziu și cine știe câte mii de dolari de analize și vizite la urolog. Acum, singurul lucru pe care oamenii îl aduc mereu în discuție și veți vedea asta, sunt sigur, este de genul: „Ei bine, acum copii vin la școală la vârsta de cinci ani, nu sunt pregătiți pentru oliță. Părinții sunt prea leneși, nu își vor antrena copiii.”  Consider că este important să definim un interval de vârstă în care este normal și cred că există date. Am datele. Și oricine a crescut un copil știe că la doi ani și jumătate, nu știe ce fac. Dar la trei și jumătate ai putea, probabil, să comunici puțin mai bine cu ei. Din nou, după patru, cu siguranță au capacitatea de a fi antrenați. Și dacă nu sunt instruiți, atunci ar putea exista o problemă. Așadar, atunci când facem eforturi pentru formare târzie, școlile pot fi înțelegătoare și majoritatea sunt. Dar când primești argumentul că „ei bine, atunci vei avea o grămadă de copii de la grădiniță care vor face trageri”, aș spune dacă un copil de grădiniță nu poate controla intestinul și vezica urinară și învață alfabetul și alte lucruri, atunci probabil că au o afecțiune medicală de tratat. Nu e ca și cum părinții sunt leneși. Cred că este o problemă medicală reală și care poate fi rezolvată. Deci, oricum, cred că câștigăm, pentru că nu îi forțăm să fie antrenați prea devreme și asta ajută. Și apoi, dacă apare "târziu" și nu se pot antrena la oliță, atunci pot vedea un specialist și pot repara. Deci nu cred că unul duce neapărat la celălalt, dar cred că despre ambele este important să vorbim.

​

Janet Lansbury: Bun. Ai atât de multe resurse pe site-ul tău. Chiar sper ca oamenii sa verifice. Ai o mulțime de lucruri ce pot fi descărcate, cărți și broșuri și tot.

Un lucru pe care l-am observat, la care mereu m-am gândit, este că copiii de obicei ud patul pentru că creierul lor nu este capabil să funcționeze în acest fel noaptea - pentru a le transmite mesajul că trebuie să meargă la baie. Dar crezi că de fapt este mai mult despre constipație.

​

Steve Hodges: Deci da. Există o mulțime de informații greșite despre enurezis. Avem, cred, cea mai validă teorie și m-am gândit mult la ea. Deci numărul unu, există date în literatura noastră, ca în manualul nostru principal de urologie, Campbell’s Urology, când au făcut studii asupra vezicii urinare la copii, chiar și la sugari, că urinează doar când sunt treziți din somn, ceea ce este interesant pentru mine. Așa că au putut să-i privească pe acești copii și, evident, nu se trezesc și spun că trebuie să facă pipi. Sunt nou-născuți. Dar au adormit, s-au trezit, au golit și s-au culcat din nou. Deci, ideea că urinarea se intâmplă când esti complet inconștient este foarte rară.

​

Janet Lansbury: Ok, asta e interesant.

​

Steve Hodges: Dr. O’Regan a arătat fiului său și a arătat la o grămadă de copii că dacă aveți rectul dilatat, aveți spasme ale vezicii urinare. Bine? Și apoi ldacă repari (soluționezi) și spasmele vezicii urinare dispar. Deci asta leagă asta. Și apoi a existat un studiu în New England Journal 2014, cred, în care au măsurat somnul. Și ei au spus: „Oh, bine. Acești copii nu dorm prea adânc. Nu dorm suficient de adânc.” Și a fost ca o linie de aruncat la sfârșitul articolului. Ei spun: „Se pare că creierul lor nu se poate odihni pentru că vezica urinară este hiperactivă”. Am spus: „Ei bine, acesta este răspunsul tău”. Dar a fost aproape ca un gunoi de aruncat.

Când în realitate, ceea ce se întâmplă este... ei dorm, nu? Ei produc probabil cantități normale de urină, deși acest lucru poate varia. Probabil că dorm cât de bine poți. Dar spasmul vezicii urinare nu le permite să aibă un somn odihnitor, aproape ca apneea în somn. Creează un reflex care nu ajunge la creier din acest motiv. 

Așa că atunci când ești bebeluș și faci pipi... Imaginează-ți că ai un copil de șase luni și îi schimbi scutecul și ei ușează pe tine. Nu se gândesc pentru ei înșiși: „O să fac pipi”. Acesta este un reflex sacru. Așadar, un anumit stimul nervos a mers de la vezică la măduva spinării și apoi a revenit de la măduva spinării la vezică pentru a se goli fără să urce la creier. Și atunci când te antrenezi la oliță, ceea ce faci este să implici creierul și să te simți plin, apoi spui: „O să-l țin sau orice altceva. Nu mă duc la baie.” Apoi, când vreau să fac pipi, mă voi duce la baie și mă voi relaxa și voi iniția urinarea. La fel ca multe reflexe infantile pot persista, voiding sacral reflex poate persista, dar este declanșat de această constipație. Deci, ai acești nervi întinși de rect și astfel i-ai declanșat - că de obicei, dacă simțeai că trebuie să faci pipi, te-ai trezi. Dar din nou, se întâmplă atât de repede în bucla reflexului sacral încât nu sunt treziți.

​

Deci, dacă puteți împiedica formarea constipației, care din nou este o problemă foarte umană, niciun alt animal nu face asta, atunci vor urma fiziologia normală, care este să se antreneze la oliță/toaletă și apoi să se trezească să facă pipi și să nu aibă aceste enurezi. Probleme care pot persista ani de zile la unii copii. Am văzut astăzi un tânăr de 18 ani cu probleme.

​

Janet Lansbury: Wow. Deci, din ceea ce spui, când un copil este antrenat în timpul zilei sau a învățat să meargă la olita, ar trebui să poată face asta și noaptea, cu excepția cazului în care au aceste alte nereguli.

Deci, care ar fi cele mai bune sfaturi pentru a ajuta părinții să evite această constipație care pare să creeze atât de multe probleme, sau oricare dintre aceste alte probleme ale intestinului și vezicii urinare pe care le tratați? Cum putem evita asta? Cum am putea preveni ca acestea să se întâmple?

​

Steve Hodges: Am trei exemple bune, fetele mele cu care am fost destul de testat și am învățat multe doar din acea parte. Și una este că aproape toți copiii au constipație, nu? Deci un fel de reținere. Deci trebuie să fii atent la asta.

La naștere, copiii au o afecțiune numită dischezie. Îmi amintesc de cea mai mare a mea, ea se încorda, încorda și încorda, de parcă ar fi fost pe cale să facă cea mai mare și mai tare caca din toate timpurile. Și când facea caca, era ca un muștar, practic. Era ca nimic.

Deci, ce este, este o afecțiune la nou-născuți în care pur și simplu nu sunt obișnuiți să facă caca, nu? Pentru că nu au făcut caca, nu au fost în afara uterului. Și așa se simte ciudat. Dar dacă treci peste asta, și-au cam dat seama că nu doare. Și în timp ce sunt pe formulă, dacă sunt pe formula potrivită și caca nu este tare, dacă este moale, se descurcă bine. Ceea ce de obicei declanșează după aceea, odată ce dischezia se rezolvă, sunt modificările texturii scaunului. Asta se întâmplă când schimbi dieta, când schimbi formula, când adaugi cereale de orez, când adaugi lactate, când adaugi mâncare solidă. Sau dacă fac diaree cu caca - așa că din caca obișnuit la diaree și apoi se întorc la caca obișnuit, acesta este un alt eveniment incitant. Deci, dacă iau antibiotice sau au o boală gastrointestinală. Deci, ori de câte ori ai o schimbare a texturii bolului fecal, ar trebui să te uiți și să vezi cum merg. Se încordează? Și sincer, dacă au mai puțin de șase luni, poți discuta cu medicul pediatru despre tehnici. Dar cu șase luni și peste, cred că a existat un consens că puteți administra laxative în siguranță. Oamenii pot fi pro sau împotriva Miralax, dar asta am folosit și a funcționat bine. I-am tratat agresiv chiar atunci când aveau reținere. L-am păstrat moale (caca). Și pot să vă spun că nu le-a fost niciodată teamă să facă toaletă după aceea. Toți au făcut caca oriunde ar fi fost. Au fost o mulțime de beneficii pe care nu le-am prevăzut niciodată. Într-adevăr, au avut foarte puține discuții despre caca. Sunt sigur că sunt bucuroși că vorbesc despre asta.

​

Janet Lansbury: O vor face acum.

​

Steve Hodges: Și chiar și cea mijlocie, care udă puțin patul, am început Miralax și ea a încetat să ude patul într-o lună. Au ajuns să fie puțin nevrotici în privința asta. Au vorbit mult despre caca. Acesta ar fi primul lucru pe care mi l-au spus când am ajuns acasă de la serviciu. „Am făcut caca.” Dar a ajutat. Poate că nu vrei să o duci la extrem, dar să fii implicat în asta este foarte important.

​

Janet Lansbury: Deci crezi că aproape fiecare copil trece prin constipație, dar pentru o mare parte din ei pur și simplu nu se întâmplă nimic? Pur și simplu trec prin asta și sunt bine? Asta spui? Există un procent atât de mare.

​

Steve Hodges: Desigur. Oh da. Cred că este de departe cea mai frecventă afecțiune la copii. Este un lucru foarte uman. Cred că suntem prea deștepți pentru binele nostru în ceea ce privește evoluția creierului și caca în general cu dieta pe care o avem în zilele noastre, și să fim îmbrăcați și să mergem la... Este prea greu pentru ei. Nu am văzut niciodată un copil să facă caca la timp și să completeze eliminarea fără ajutor. Nu l-am văzut niciodată. Nu au plângeri și nu există niciun motiv să o trateze, nu? Există copii care probabil ar putea face raze X și sunt plini de caca, dar nu au probleme. Fără dureri de burtă, fără accidente, nimic. Și pe acei copii, poți să-i lași în pace.

​

Dar dacă aveți un copil care are probleme, atunci Miralax zilnic este foarte benefic. Și nu vreau să intru pe un subiect fierbinte care se concentrează pe Miralax, ci doar ceva, fie că era ulei de ricin sau orice altceva, așa cum obișnuiau să folosească Little Rascals. Dar ceva care să-i ajute să facă caca în mod regulat, astfel încât să fie moale și să nu aibă niciun disconfort asociat cu eliminarea. Ceea ce am descoperit este că, dacă au comportament de reținere devreme, este o mare greșeală pe care o folosesc părinții... au un copil de șase luni sau de un ani sau de doi ani, sunt constipați și ei dăduseră ceva să-i ajute să facă caca. Ei fac caca bine. O opresc, iar copilul are probleme din nou. Ei spun: „Oh, nu. Copilul meu nu poate face caca singur. Sunt dependenți.” Și asta nu este. Așa este personalitatea lor sau genetica lor este cea a unuia care reține și nu știu mai bine pentru că au doar doi ani. Așa că probabil că vor avea nevoie de ajutor până vor fi suficient de mari, care de obicei sunt cinci sau șase sau șapte, sau poate mai în vârstă până când vor știi că atunci când simți nevoia de a face caca, trebuie să pleci imediat. Și, oferindu-le ajutor, îi face mai probabil să nu se mai abțină, să meargă normal.

​

Janet Lansbury: Deci, de unde știi când copilul tău reține? Pentru că vezi efort? Sau mai sunt si alte semne?

​

Steve Hodges: Da. Este greu de știut, dar vei vedea semne. Se vor încorda. Vor fi supărați. Îmi amintesc, știi... sună ca un expert mondial, nu? Al treilea copil m-a păcălit pentru că îi mergea atât de bine. Am început cerealele cu orez. Îmi amintesc că avea doar șase luni și niciunul dintre copiii mei nu a fost constipat atât de devreme, iar eu am spus: „Ei bine, trebuie să fie bine”. Ea făcuse caca, dar nu era atât de mult caca ca de obicei. Am explicat așa cum o fac oamenii. Și a doua zi a făcut caca această vinete uriașă. Am fost ca, o, Doamne. Nu pot să cred că m-a păcălit. M-am simțit atât de rău pentru ea. Așa că trebuie să fii într-adevăr în ton să le urmărești și nu ar trebui să fie atât de dificil să faci caca. Și într-adevăr, nu există niciun beneficiu în a-i face să se forțeze, nu? Ai putea spune: „Ei bine, fac caca în fiecare zi, dar este foarte greu și uriaș și se străduiesc să o facă”. Adică, i-ai putea ajuta cu puțin laxativ și probabil că este mai bine pentru ei decât nimic. Dar cred că dacă părinții măcar sunt conștienți de problemă, atunci o pot rezolva destul de ușor.

​

Janet Lansbury: Și apoi copiii care sunt... ai spus la început că sunt cam constipați, dar ajung să fie bine, doar de unii singuri?

​

Steve Hodges: Unii copii amână să facă caca, majoritatea copiilor amână să facă caca, chiar și unii adulți o fac. Și nu provoacă o dilatare semnificativă a intestinului, deci nu provoacă dureri de burtă și, indiferent de motiv, ai genetica în care nu îți afectează vezica urinară, atunci nimeni nu ar ști, nu? Voi face un tratament cu pietre la rinichi unui copil și trebuie să-i fac raze X pentru a-i vedea piatra la rinichi. Și nu pot să-l văd din cauza caca. Îi întreb: „Sunteți bine? Te doare burta?” Ei spun: „Nu, sunt bine. În afară de piatră.” Unii oameni pur și simplu nu au simptome. Bănuiesc că dacă ești un purist, ai vrea să tratezi pe toată lumea, dar atunci aș avea fiecare copil din lume cu ceva. Așa că încerc să mă concentrez doar asupra celor care au simptome pe care le pot îmbunătăți.

​

Janet Lansbury: Iar ceilalți cresc bine și sunt bine.

​

Steve Hodges: Știi, acesta este un punct bun, deoarece unii dintre ei cresc și au sindromul de colon iritabil. Cred că sindromul colonului iritabil la un adult este o afecțiune în care colonul a fost dilatat anormal în copilărie și nimeni nu a abordat-o. Deci au diaree intermitentă și constipație. Deci nu pot spune că va fi perfect, dar îmi este greu să tratez copiii care se simt bine.

​

Janet Lansbury: Lucrezi cu adulți care au asta?

​

Steve Hodges: Nu, dar sunt capabil să... Chestia asta este atât de genetică. Acum, am intrat într-un fel de hobby în care voi vedea un copil în clinica mea și mă voi uita la mama și îmi zic: „Seamănă exact cu tine. Pun pariu că ai fost constipat.” Ea spune: „Da, am fost”. Și eu zic: „Ai vreodată intestin iritabil?” Și ea spune: „Da, da”. Este un fel de anecdotă, nu este științifică, dar are sens.

​

Janet Lansbury: Wow. Ce resursă uimitoare sunteți pentru părinți. Așa că vă mulțumim foarte mult pentru cE ne-ați împărtășit. Cred că unele dintre gândurile și experiențele tale vor fi foarte iluminatoare pentru oameni. Așa că apreciez foarte mult timpul acordat și îți mulțumesc că ai participat la emisiunea mea.

​

Steve Hodges: Multumim ca ai scos la luminĂ acest subiect. Cred că este important să-l scoatem în evidență.

​

Janet Lansbury: V-am citat de mult timp și v-am recomandat cartea. Așa că mă bucur că în sfârșit pot vorbi cu tine. Iti multumesc din nou.

​

​